În memoria străbunelului

În memoria străbunelului

Adesea, îmi reamintesc văpaia ce ardea în ochii străbunicului meu, VACARI Alexandru – veteran de război, din Hădărăuţi, ce îmi da curaj, forţă să mă apropii de viitor.Îl văd aievea în memoria mea,un bătrînel stînd la poartă,încărunțit cu mîinele zbîrcite, dar cu un zîmbet blajin ce acoperea urma dureroasă a războiului din suflet.Proptindu-se în toiagul său,el devenea mai sigur,mai încrezut.

S-a născut la 19 noiembrie 1924, al cincilea copil dintre cei 10 frați ai săi.Nu a reușit să se răsfețe în brațele mamei sale,să îi asculte sfaturile ei,să-i simtă mîna caldă pe obrazul rumen al lui,că numai la 7 ani a și pierdut-o.Dar chipul ei blînd l-a purtat mereu în suflet ce i-a ajutat să învingă inamicul pe cîmpul de luptă.

La vîrsta de 17 ani (1943) într-o zi însorită din luna august, la poarta casei lui au sosit 3 necunoscuți în uniforme militare,luîndu-l la război.Punîndu-și în traistă doar o bucată de mămăligă,s-a urcat în mașină și privea cu jale spre casa lui,spre tatăl său ce îl urmărea cu lacrimi în ochi.

Împreună cu alți soldați,străbunelul meu a fost dizlocat pe“Primul Front Belorus”,unde timp de 2 ani a luptat în linia-ntîi a frontului,piept la piept cu inamicul.Ce l-a făcut de fiecare data să-l învingă? – Credința pe care o purta,frica ce îl urmărea la fiecare glonț,simțul dușmăniei și, nu în ultimul rînd, responsabilitatea ce și-a asumat-o față de patria și poporul său.

În anul 1945, luna martie — a fost rănit de la o schijă a unei bombe aruncate în apropiere de către un avion nemțesc. Din cauza durerii enorme a rămas nemișcat un timp îndelungat,dar l-a salvat un cîine sanitar găsindu-l fără cunoștință și vreo oarecare speranță de a mai trăi. Strănunelul meu a fost transportat într-un spital ambulant,unde a stat sub supravegherea medicilor timp de 5 luni. În același timp, pe data de 9 mai a luat sfîrșit războiul crîncen.

Cînd fiecare dintre cei rămași își aștepta băiatul,soțul,fratele de la război,tatăl lui, Vacari Filip sta ziua întreagă la poartă privind în ambele părți ale drumului cu un singur gînd: ”Dacă nu îl voi zări astazi,mîine cu siguranță va aparea în pragul casei”. Dar feciorul său de abea cu 2 luni mai tîrziu a părăsit spitalul,luîndu-și calea lungă spre casă.

Cînd deja orice speranță a fost ratată de catre frații și tatăl lui,cînd fiecare nu mai spera ca îl va mai revedea, străbunelul meu, însetat și flămînd, nu se oprea din drum,nu mai făcea popasuri ,era fericit dintr-un singur lucru că era PACE,cîmpiile nu mau erau minate,și drumurile parcă erau mai vesele și, cerul mai senin.

După o durată de timp îndelungată a ajuns acasă. Această tragedie ce a trăit-o,îi măcina mereu memoria, făcîndu-l să își amintească de acele momente petrecute acolo,pe front.Dar totuși, era fericit, pentru că avea în preajmă copii,nepoți ce îi acordau toată atenția și dragostea lor.

A decedat în anul 2007 la dată de 5 octombrie. A plecat, dar a lăsat pe lumea aceasta pacea și liniștea cîștigată în urma războiului cu un preț enorm !!!

Carmen DICHII