L-am găsit pe scăunel. Singuratic şi…furat de gînduri. Ne-am prezentat modest şi i-am spus că ar fi o onoare pentru noi ca, în ajun de 9 mai, să răsfoim împreună filă cu filă din „albumul” vieţii sale. După o privire lungă-lungă şi tăcută, a vorbit. A vorbit deschis despre viaţa sa în cicatrice, precum şi alte paradoxuri sau… adevăruri istorice.
În continuare, vă oferim, în exclusivitate, o istorie vie sau…direct din viaţa lui COVALI Serghei, veteran de război, participant la asaltul Berlinului. Eroul nostru, este ajuns la o vîrstă respectabilă de 92 de ani şi, din start vreau să menţionez că, ne-a cucerit toată stima, simpatia şi admiraţia printr-o minte limpede şi ageră, o ţinută dreaptă, o memorie fenominală şi… un suflet „mare”, scăldat în „ploaia de gloanţe”, în lacrimi, sînge şi dezamăgiri.
…9 mai – lacrimi şi amintiri dureroase, iată ce înseamnă pentru mine..
Sergiu Covali, cu entuziasm şi încrezut a spus că vine în fiecare an şi va veni şi anul acesta la monumentul din sat pentru a depune flori eroilor căzuţi. Va veni pe jos. A refuzat transportul oferit din partea primăriei. L-am întrebat ce înseamnă această sărbătoare pentru dumnealui?
Puţin s-a pus pe gînduri, fruntea a brăzdat-o cu mai multe riduri, apoi a zis: Ce fel de sărbătoare? Lacrimi şi amintiri dureroase, iată ce înseamnă. .. Da. E o Zi a Biruinţei. Cum altfel, dacă am biruit fasciştii. Am luptat cu vitejie, fără ca să-mi fie frică de moarte…”
Nu m-a speriat războiul… Mai straşnic mi-a fost cînd am revenit acasă
“… Nu m-a speriat războiul. Mai straşnic mi-a fost cînd am revenit acasă. Satul era năvălit de ruşi, lumea era în panică, speriată, unii — ridicaţi în Siberia. Bisericile au fost închise. Înainte de a pleca pe front, aveam pămînturi, le prelucram împreună cu părinţii, aveam roade, aveam de mîncare. Ţineam şi vaci şi cai. După — totul ne-au luat. Era foame. Mama se înflase, căci mîncase nişte iarbă. Nu ştiam cu ce s-o ajut. I-am adus jom ca să nu moară de foame. Eram la o vîrstă că trebuia să-mi întemeiez şi eu familie. M-am căsătorit. Ne mai rămăsese puţin pămînt la care îmi era toată speranţa că-mi voi hrăni familia. Împreună cu soţia am muncit mult pînă am strîns şi roadele. Şi numai am descărcat grîul în ogradă, privindu-l, ni se umplea ochii de bucurie că suntem salvaţi de foame, însă, nu a durat mult timp, îndată au venit căruţele şi ne-au încărcat toată “pîinica”, ne-au măturat şi din pod. Ne-au măturat şi bucuria şi speranţa. Iarăşi mulţumesc Domnului că ne-a ajutat şi am trecut şi peste asta. M-am angajat la un serviciu. M-au avertizat că în biserici nu am ce căuta. Nici nu ne-am cununat cu soţia, aşa precum părinţii noştri erau cununaţi. Controlau din casă în casă şi aruncau toate icoanele. Soţia plîngea că se teme fără icoană. Am ascuns una pe cuptor, dar au găsit-o şi pe aceea. …De la “pravlenie” scrieau pe noi că luăm toane de grîu care era dus în Rusia, şi nici nu-l vedeam, dar eram obligaţi să-l întoarcem noi. Munceam mult. Şi multe nelegiuiri se făceau…Cel bun, devenea rău, cei răi, erau buni…”
Am înţeles că despre război nu-i place să vorbească, în fel şi chip ocolea această temă. Mi-a spus numai că în lupte mureau oameni nevinovaţi. Moarte era peste tot. Pe cînd lupta în Polonia, a fost rănit tare şi el, dar după 2 săptămîni de zăcare, i-au spus că trebuie să plece mai departe la luptă. A mai spus că după ce Berlinul a fost cucerit, încă 2 ani după aceea s-a “cărat” totul din Germania în Rusia: uzine întregi, utilaje, animale, vite etc. “Ţara rămăsese pustie complet. Apoi acolo s-a instaurat democraţia şi au dus o politică corectă. Astăzi Germania este o ţară mai dezvoltată ca cele din URSS…”.
…Cei din ´50-´60 încoace au trăit bine
„Cei din 50-60 încoace au trăit bine. Tot aduceau de la colhoz. Lumea încărca maşini cu mere, brigadirul punea banii în buzunar. Toţi vedeau, ştiau, nimeni nimic nu întreba şi nu zicea. Furau cei de sus, de ce să nu furi şi tu olecuţă dacă se poate. Vă spun, noi, generaţia mea, nu ştiam a fura şi a pune bani nemunciţi în buzunar. Dar acum timpurile s-au schimbat. Dacă nu furi – n-ai. Se fură pe-un capăt pînă-n zilele de astăzi”.
Conducerea nu-i dreaptă. Şi noi nu suntem uniţi
“Conducerea nu-i dreaptă. Şi noi nu suntem uniţi. Dar de unde să fim altfel? Vorbim o limbă stîlcită. Nu ştim cine suntem cu adevărat. Toţi suntem corupţi. Totul se vinde. Ştiţi unde e greşeala noastră? Noi alegem partide, noi nu alegem oameni la conducere care să merite, care să facă faţă. …Ei s-au abătut de la datorie, au uitat că trebuie să aibă grijă ca ţara să prospere, nu ei să se facă milionari. Vă întreb, de ce cîndva aleşii poporului purtau haine albe? Ca să-i cunoască şi să-i ştie toată lumea. Dar ai noştri “aleşi ai poporului”? Ei nu vor să fie urmăriţi de lume. Ce mai vrea şi lumea asta de la ei? Haine întunecate, maşini tonate, au chiar şi pază, ca nu cumva poporul să se apropie de ei… Iată de ce nu-i dreaptă”.
Pacea e cea mai scumpă
“Poporul trebuie să fie mai unit. Pacea e cea mai scumpă. Să se orienteze spre ţări mai civilizate. Să nu se abată de la drumul pornit, căci vor suferi şi urmaşii lor. Să fie Oameni. Iar Om eşti dacă eşti liber şi neinfluenţat şi nu ai frică a spune ceea ce gîndeşti la tine în ţară. Sănătate şi pace le doresc tuturor!”.
Nu întîmplător se spune că fără trecut nu avem viitor. Nu ştiu dacă este sau nu aşa, însă un lucru este cert: Ţara noastră are istorie. Iar istoria trebuie păstrată. Dacă pentru unii cuvintele scrise despre adevărul din trecut e o instruire de cuvinte, politică sau influenţă, atunci pentru cei cu tîmplele argintii înseamnă amintiri cu lacrimi şi sînge. Amintiri desre mirosul războiului, despre nedreptate şi cruzime. .. Este important să nu ratăm şansa de a afla cît mai multe despre faptele eroilor noştri şi,la general, despre acele timpuri vitrege de care ne amintim în fiecare an, (la doar date anumite) cu mîndrie şi respect, de „icoana prezentului nostru” – trecutul .
Să ne cinstim eroii în viaţă!
Ludmila Podgurschii