Viitorul nu deschide ușa celor ce vin fără trecut. Istoria adevărată stă la baza unui viitor prosper

Claudia GAZ, profesoară: Viitorul nu deschide ușa celor ce vin fără trecut. Istoria adevărată stă la baza unui viitor prosper

Eroina ne(re)cunoscută a acestui interviu se numește Claudia Gaz (Rusu).  Provine dintr-o familie de oameni înstăriți din Burlănești, raionul Edineț.  Părinții ei aveau oloiniță, moară și, desigur, pământ. Munceau mult.  „Am trăit bine până n-a venit marele calvar asupra neamului nostru”, își amintește Claudia Gaz, victimă a deportării din anul 1949.

• Din noaptea de 5 spre 6 iulie, anul 1949, ce Vă amintiți? Cum s-a schimbat viața Dvs?
• Aveam doar un anișor când soldații sovietici m-au luat pe mine și pe mama. Ne-au urcat într-o mașină, apoi în tren. De la mama cunosc că am mers săptămâni întregi până am ajuns.
• Unde v-au dus?
• În Irkutsck, Siberia.
• Dar tatăl?
• Tatăl n-a fost deportat, căci fugise de acasă. Mama spunea că s-a auzit prin sat că vor fi luați doar bărbații. El fugise de acasă. Părinții tatălui erau în vârstă și i-au lăsat, iar pe mama și pe mine, ne-au luat.
• Ce v-a povestit mama despre drumul în acest tren spre Siberia?
• Grozăvii. Mama mi-a spus că m-am îmbolnăvit tare. Credeau toți din vagon că voi muri. Era cald, nu aveau cu ce răsufla, însetați, flămânzi. Era și o mamă cu un copil de-o lună. Tare plângea. Se chinuia și copilul, și mama. Îi spuneau să-l arunge pe geam. Femeia nu și-a aruncat copilul. Cu toții am suportat condiții inumane. Când am ajuns în acea regiune sălbatică, eram mai mult moartă decât vie, spunea mama.
• În ce condiții ați trăit acolo?
• Am trăit într-un bordei, pe jumătate în pământ și cu geamurele în afară. Nu prea îmi amintesc detalii…eram mică. Am reținut mirosul de fum, căci se făcea focul acolo. Înghețam de frig și ne înădușeam de fum. Apoi, îmi amintesc că ne-am mutat într-o casă de lemn. Într-o odaie trăiam mai multe familii. Ne mâncau ploșnițele până la sânge…. Am avut o copilărie mutilată, și fizic și moral. Fără jucării, fără dulciuri. Nici de carne nu știam. Plăcinte cu pomușoare – cea mai delicioasă mâncare era.
• Mama ce lucra?
• A lucrat ajutor de tractorist (прицепчик), la fermă, la câmp… Într-o zi mi-a adus câteva boabe de mazăre să mănânc. S-a aflat. Pe mama au luat-o la închisoare pe un an de zile.
• În grija cui ați rămas?
• Cu mătușa mea (sora tatălui), care zăcea la pat. Împreună cu noi a fost deportată. Ea era mai tânără de ani ca mama mea. Însă, când a coborât din tren nu mai putea merge pe picioarele ei. Fusese maltratată. Nu și-a revenit… a zăcut la pat. Până a fi luată mama la închisoare, ea o îngrijea. Apoi – eu, așa mică cum eram. A decedat mătușa mea îndată după ce mama a fost eliberată, peste 1 an. Mama a înmormântat-o.
• 
• Сe amintiri mai păstrați de acolo?
• Frica și teroarea regimului comunist, simțită pe propria piele. Îmi amintesc, un bărbat a încercat să evadeze. Câinii de pază l-au ajuns și l-au mâncat de viu.
• Peste cât timp ați revenit acasă?
• După moartea lui Stalin ni s-a spus că putem să ne întoarcem. Însă mama nu avea bani să venim acasă. A trebuit încă un an să lucreze și să strângă fiecare ban ca să ne ajungă de drum acasă. Ne-am întors în 1954. Era primăvara.
• Ce ați găsit acasă?
• Eram fără casă. Ne-au deportat din casa buneilor de pe linia tatălui. Când ne-am întors, tatăl avea o altă familie. În casa unde m-am născut era Pravlenia. Ne-am dus la buneii de pe linia mamei. Acolo am trăit. Ce să spun? Am suferit mult în această uniune sovietică elogiată.
• Cum ați învățat la școală?
• Am învățat foarte bine. Îmi amintesc, mama mereu îmi spunea că trebuie să învăț, căci nu sunt bună pentru lucru fizic…Eram prea slabă și neputincioasă.
• În continuare, ce ne spuneți despre viața profesională și cea personală a Dvs?
• După ce am finalizat facultatea de filologie la Institutul din Bălți, mi-au dat îndreptare să lucrez la o școală din Grigoriopol. Acolo am activat 45 de ani, în calitate de profesoară.  Am făcut față lucrurilor. Acolo și m-am căsătorit. Soțul, la fel – pedagog. De matematică. Avem doi copii – o fiică și un fiu. Ne bucurăm de nepoței.
• Acum ce faceți?
• Când am ajuns la vârsta de pesionare, am decis să ne întoarcem la rădăcini – la nordul Moldovei. Până nu demult, împreună cu soțul, primeam câte 1000 lei pensie. După 45 de ani în pedagogie. Am scris multe scrisori, inclusiv și președintelui de țară. Mi s-a spus că, activând în Transnistria, nu am investit în fondul social al Moldovei. N-am putut să explic că am activat acolo unde statul mi-a dat îndreptare. Nu eu am ales să lucrez în Grigoriopol. …Totuși, de când s-a schimbat conducerea țării, s-a majorat pensiile tuturor, noi primim cu soțul câte 2700 de lei.
• Statul a oferit despăgubiri deportaților. Ați beneficiat și Dvs?
• A beneficiat tatăl meu care n-a fost deportat. Statul a oferit compensații pentru bunurile pierdute, confiscate… El a primit despăgubire materială pentru casă, iar mama și cu mine, am fost deportați pentru gospodăria lui. M-am obișnuit să văd nedreptățile și să mulțumesc Domnului pentru ceea ce-mi dă.
• Ce Vă ajută să fiți optimistă și plină de viață?
• Mulțumirea de sine. Omul când își cunoaște valoarea și se mulțumește cu ce are, este mai sănătos și mai plin de viață. Cei care se plâng și se vaicără – nu se pot bucura deplin de viață și, deseori se îmbolnăvesc. Mulțmirea de sine, pentru mine înseamnă să am o viață fără invidie, fără ură, fără gelozie și lăcomie, să fiu cu inima deschisă și să am gânduri senine. Credința în Dumnezeu — cel mai mult mă ajută să fiu optimistă.
• Din experiența vieții, care sunt Lecțiile cele mai importante care ar trebui predate tinerilor de azi?
• Tineretul trebuie să cunoască trecutul. Trebuie învățați să-și iubească neamul, valorile naționale. Să știe că viitorul nu deschide ușa celor ce vin fără trecut. Istoria adevărată stă la baza unui viitor prosper. Dmitrii Cantemir ne-a caracterizat că suntem un popor leneș la carte.  Tinerii de azi nu-și pot închipui prin ce umilințe și teroare am trecut, nu știu ce înseamnă să înduri foame, sete, frig, frici și munci grele. Tineretul trebuie să studieze, să-și cunoască rădăcinile adevărate – astfel, vom reveni  în albie. Unica scăpare a noastră este unirea cu România. De sine stătător noi nu putem exista. Aceasta este părerea mea. Trebuie să ne întregim neamul.
• Ce i-ați învățat pe copiii Dvs?
• Să aibă principii morale sănătoase, începând cu omenia, având la bază munca cinstită. În orice timpuri, condiții, să-și păstreze demnitatea, onestitatea și verticalitatea.
• Doamna Claudia, Vă mulțumesc pentru dezvăluirea celor mai dureroase și răscolitoare amintiri, imprimate în destinul Dvs.

Ludmila Podgurschii